337 citiri

Cu Pirus se afla un oarecare Cineas, de fel din Tesali, care părea că are destul înțelepciune și, ca fost auditor al lui Demostene, era singurul dintre toți oratorii de atunci care le amintea auditorilor, ca într-o icoană vie, de puterea și dibăcia elocinții lui Demostene. El era prieten cu Pirus care-l trimitea în solie pe la cetăți și confirma adevărul spus de Euripide că:
„Cuvântul cucerește tot
Ceea ce supuse sabia dușmanilor”.
Pirus deci spunea că mai multe cetăți cucerise Cineas cu cuvântul decât el însuși cu armele și-l cinstea foarte mult și se folosea de el. Cineas, văzând atunci pe Pirus că se avântă spre Italia, când l-a găsit odată mai liber, l-a atras într-o convorbire în felul următor:
– Se zice, Pirus, că romanii sunt războinici și că conduc multe neamuri de buni luptători. Și dacă zeul ar da să-i invingem, ce vom face?
– Mă întrebi, zise Pirus, despre un lucru evident. Dacă romanii vor fi învinși nu va mai fi acolo nici o cetate demnă de luptă, nici barbară, nici elenă, ci vom stăpâni îndată întreaga Italie, a cărei mărime și virtute și putere oricărui altuia i se cade să nu o cunoască, dar nu ție.
Cineas, oprindu-se puțin, zice:
– Și după ce vom cuceri Italia, rege, ce vom face?
– Foarte aproape – zice Pirus, cunoscând gândul lui – își întinde Sicilia mâinile, o insulă rodnică și bine populată, ușor de cucerit; în insulă, de la moartea lui Agatocle, acum domnește dezbinarea și anarhia cetățenilor și a demagogilor.
– Bine zici, Pirus, răspunse Cineas, dar cucerirea Siciliei va fi oare sfârșitul expediției noastre?
– Zeul să ne dea, zice Pirus, victorie și succes! Acestea ne vor servi numai ca niște preludii pentru fapte mari. Căci cine ar putea să se abțină de la Libia și de la Cartagina, care se află la îndemână și pe care Agatocle, fugind pe ascuns de Siracuza și trecând marea cu câteva corăbii, era cât pe-aci s-o cucerească? Și s-ar mai putea spune oare că, dacă-i vom învinge, vreunul dintre dușmanii obraznici de acum ni se va mai opune?
– Nimeni nu se va mai opune, observă Cineas, fiindcă este evident că cu o astfel de armată vom putea cuceri Macedonia și să conducem temeinic Elada. Dar când totul va fi sub stăpânirea noastră, ce vom face?
Pirus, râzând, zise:
– Vom avea multă liniște și ne vom ospăta în fiecare zi, prea bunule, și ne vom veseli mereu discutând.
– Atunci, Cineas, luând cuvântul, zice: „Ce ne împiedică să benchetuim și să fim în liniște unii cu alții, dacă chiar avem și ne sunt la îndemână fără bătaie de cap aceste lucruri, pentru atingerea cărora avem să mergem prin sânge mult, prin mari suferințe și primejdii, făcând multe rele altora și suferind noi înșine?”
Prin aceste cuvinte, Cineas a mâniat pe Pirus mai mult decât l-a făcut să-și schimbe hotărârea, căci, pe de o parte, se gândea la ce viață fericită părăsea, iar, pe de alta, nu putea renunța la nădejdea de a dobândi cele ce râvnea. (s.n. – M. M.-B.)

Plutarh
(Pirus în Vieți paralele, vol. III, ed. Științifică, la pp. 26-28)

Avocat profesionist
– Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii se aplică contractelor standardizate de prestări de servicii juridice încheiate de un avocat cu o persoană fizică ce nu acționează în scopuri legate de activitatea sa profesională.
– Clauzele din contractele de prestări juridice devin abuzive dacă sunt clauze standardizate care nu reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii
– Clauzele standardizate nu pot pune problema confidențialității raporturilor avocaților cu „clienții consumatori”
– Clauzele negociate din contractele avocațiale care conțin informații supuse confidențialității nu intră sub incidența Directivei 93/13/CEE
– Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor în funcție de criteriile privind natura contractului și inteligibilitatea și claritatea acestora se face de către instanțele de trimitere.

Claudiu Constantin Dinu
(Fișe privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, ed. Hamangiu, ediția a doua, 2017, la p. 101)

17. As already indicated in paragraph 2 above this is an important issue.
Our modern societies are „information societies”, also in the sense that all of us, government agencies as well as citizens, to a large extent depend on various kinds of information, notably on information provided by (other) citizens. This applies in particular to government agencies: countless administrative decisions – whether imposing a duty or granting a favour – are based on such information. Information which simply cannot always be verified beforehand. One must, therefore, be able to rely on the veracity of such information. However, the old virtue of truthfulness has largely disappeared from modern morals. We have become „calculating citizens”, putting our own interests above those of the community. No wonder that fraud in multiple forms is the bane of our societies: fraud in the field of taxes[25] and social security, fraud in the field of governmental subventions, fraud in the environmental sphere (illegal disposal of dangerous waste), fraud in the sphere of the arms trade and drugs (money laundering), fraud in the corporate sphere which may imply any species of the other frauds just mentioned. Frauds that are all the more tempting since our computerised world with its manifold cryptographic devices makes it much easier to effectively hide them[26].
It is generally accepted, therefore, that the mere threat of penal and other sanctions does not suffice, but that regular random as well as special proactive audits, inspections and investigations by highly specialised agencies are indispensable for effectively combating such frauds. The auditors not only need expert knowledge, they also cannot do without „appropriate special powers”[27]. That normally includes not only the right to inspect correspondence and files, to verify books and accounts, but also to require a certain degree of active cooperation[28] by those under investigation, to be informed of passwords and other secret information, to secure the handing over of documents and replies to questions. Normally, such rights are enforceable by threat of punishment.
Hence – and because, obviously, such audits may imperceptibly evolve into a criminal investigation – there is an inherent conflict with the right to silence and the privilege against self-incrimination.
18. This conflict may be solved in various ways and I think that we should realise that, even in a given legal system, different solutions may coexist. (s.n. – M. M.-B.)

Judecătorii CEDO Martens și Kuris
(Opinia disidentă în cauza Saunders împotriva Marii Britanii, CE:ECHR:1996:1217JUD001918791, 1996)

Within Europe, legal text began guaranteeing some rights as early as the twelfth century. In Spain, the Kingdom of Leon in 1188 confirmed the rights of the Assembly, the right of an accused to a trial, and the inviolability of life, honour, home and property.
(…)
In Hungary the Golden Bull (Aranybulla, 1222) created the framework for an annual meeting of the Diet. Like the Magna Carta, the Golden Bull was issued at the insistence of the nobility, largely to safeguard their rights, but its final provision assures the rights of individuals to disobey royal acts not conforming to the law.

Dinah L. Shelton
(International Human Rights Law, ed. Edward Elgar, 2014, la p. 17)

Thus, with respect to all areas of law, constitutional courts arrogate to themselves part of each of the existing governmental monopolies, namely, the power of the parliament to legislate and that of the supreme court to interpret and apply laws made by the parliament. In particular, the interpretative function is of paramount importance for the relations within the judicial branch. The decision whether a statutory provision is constitutional cannot be taken before the real meaning of that provision has been established. This must be done by the constitutional court.Ordinary, that court would follow the interpretation already established in the jurisprudence of the supreme court. Sometimes, however, the constitutional court may be confronted with multiple possible interpretations and may be tempted to indicate which one is constitutionally correct. (s.n. – M. M.-B.)

Lech Garlicki
(Constitutional courts versus supreme courts, ICON, vol. 5 nr. 1, 2007, la p. 48)

De asemenea, expresia „temeinic motivată” reprezintă o sintagmă derutantă, atât pentru parte, cât şi pentru judecător.
Temeinicia devine o caracteristică ce poate fi relativizată, neexistând criterii de apreciere a acesteia. Astfel, partea nu îşi poate îndeplini obligaţia de a motiva cererea conform cerinţei cuprinse în textul de lege criticat, ca urmare a faptului că nu cunoaşte măsura în care motivele pe care le-ar invoca ar putea fi considerate suficiente pentru caracterizarea ca temeinică a motivării. Deopotrivă, judecătorul este pus în situaţia de a aprecia după criterii pe care nu le va putea stabili decât în mod discreţionar şi aleatoriu, în lipsa unor precizări legale în funcţie de care să decidă dacă cererea este sau nu temeinic motivată, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, că principiul accesului liber la justiţie, consacrat prin art. 21 din Legea fundamentală, implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată. În acest sens s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, a statuat că „o normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita”, iar în Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în Cauza Sunday Times contra Regatului Unit, a decis că „[… ] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă”.

Curtea Constituțională a României
(Decizia nr. 1609/2010 din data de 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 70/2011 )

10.3. Conclusion
Despite continuing controversy over the aims, normative content and powers of global and regional institutions, human rights law can be said to have restrained many dictatorial powers and established the criteria for transition to democracy and the rule of law. It also succeeded in challenging many totalitarian and authoritarian governments, although it cannot claim sole credit for democratization over the past two decades. Successes in human rights can be attributed to several linked factors.
First, unlike many global issues, human rights is aided by its moral and ethical dimensions and the innate desire of every human being for protection from abuse. The vey idea of human rights as a legitimate claim of every individual, founded in theology, morality and philosophy, is thus a powerful governance tool.
(…)
It will probably always be a struggle to maintain progress and avoid backsliding, but there can be little doubt that international human rights law and institutions have brought improvement to the lives of millions of persons throughout the world.(s.n. – M. M. -B.)

Dinah L. Shelton
(International Human Rights Law, ed. Edward Elgar, 2014, la p. 293 și p. 295)

115. Under Article 7 of the Convention, the first applicant complained that she had been convicted for abuse of office, whereas, in her opinion, a judge could not be convicted for such a crime. Invoking Article 10 of the Convention, the first applicant also complained that she had been convicted for an exchange of information, notably for telephone conversations between her and the second applicant.
116. In the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court considers that these complaints do not disclose any appearance of a violation of the Articles of the Convention relied on. It follows that these complaints are inadmissible under Article 35 § 3 and must be rejected pursuant to Article 35 § 4 of the Convention. (s.n. – M. M.-B.)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Decizia din data de 20 iunie 2017, CE:ECHR:2017:0620DEC003355607)

In exploring the ethical links between self and other, the question of justice and that of its relation to equity loom particularly large. Justice and equity are linked through proportionality, which requires that equals be treated equally and unequals unequally to the actual extent that they are unequal. Proportionality, moreover, also requires that the legal universe be apportioned among the realm of just, generally applicable law and that of equitable exceptions to such laws. It is far from obvious how the universal and the singular, law and equity, and generally applicable law and its exceptions can be meaningfully reconciled. The work that emerges as most promising in that respect is a millennial classic that has not lost any of its power or allure, book five of Aristotle’s Nichomachean Ethics. This pillar of western philosophy has had a major influence in molding my conception of justice and equity, much as it has for untold numbers of others through the ages.
While the formal structure laid out by Aristotle seems unassailable, determining who is equally or unequally situated with whom under different sets of circumstance is vexing and often controversial. Because of this, I felt that Aristotle’s analysis needed to be complemented, and the one work that I read as both complementing and contradicting Aristotle and that has equally contributed to my ideas on the subject is Jacques Derrida’s „Force of Law: The Mystical Foundation of Authority” in Deconstruction and the Possibility of Justice.
Derrida complements Aristotle but also turns the latter’s theory on its head, by asserting that, to account fully for the singularity of the other and the universality of the just, justice must, in each case, require the simultaneous application of a universal rule and of its exception. This is, of course, impossible; however, the logic behind it suggests a heuristic counterfactual of great potential. Justice, as such, can never be achieved, but it can and must be constantly better approximated. (s.n. – M.M.-B.)

Michel Rosenfeld
(10 x 10, ICON, vol. 10, nr. 3, 2012, la p. 806)

(e)  Conclusion
821. The Court recognises that the applicants’ case had no precedents. However, the Court reiterates that Article 7 of the Convention is not incompatible with judicial law-making and does not outlaw the gradual clarification of the rules of criminal liability through judicial interpretation from case to case, provided that the resultant development is consistent with the essence of the offence and could reasonably be foreseen. The applicants may have fallen victim to a novel interpretation of the concept of “tax evasion”, but it was based on a reasonable interpretation of Articles 198 and 199 and “consistent with the essence of the offence”. The Court concludes that there was no violation of Article 7 on account of the applicants’ conviction under this head.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 25 iulie 2013, Khodorkovskiy și Lebedev v. Russia, CE:ECHR:2013:0725JUD001108206)