Calitatea de avocat nu permite acestuia să devină denunțătorul clientului său

12 aprilie 2018
475 citiri

5.78) Secret professionnel (Violation)
(…)
d) Menace de révélation d’une infraction. Manque aux principes essentiels d’honneur et de loyauté, l’avocat qui tient des propos désobligeants et diffamatoires à l’égard de son client et menace de révéler une infraction que ce dernier aurait commise, sa qualité d’avocat ne lui permettant en aucune façon de s’ériger en dénonciateur des faits dont il aurait connaissance en cette qualité mais l’astreignant au contraire au respect du secret professionnel le plus absolu (AD n° 187477, 23 nov. 2010).

Codul deontologic adnotat al Baroului din Paris

Acțiunea în răspundere civilă delictuală reprezintă un remediu efectiv ce trebuie epuizat (începând cu 22 martie 2015) ref. durată proces penal

11 aprilie 2018

83. Observant les critères pris en considération par les juridictions nationales aux fins d’apprécier le caractère raisonnable des procédures, la Cour constate que la jurisprudence des tribunaux internes a beaucoup évolué au cours des dernières années et, en particulier, depuis l’arrêt Vlad et autres (précité).
84. La Cour constate en outre que cette jurisprudence s’est consolidée avec l’arrêt du 30 janvier 2014 de la Haute Cour, dans lequel les critères de base à utiliser dans ce type de recours ont été énoncés (paragraphes 36-37 ci-dessus). Par la suite, ces principes ont été repris par les juridictions appelées à se prononcer sur des actions en responsabilité civile délictuelle visant la durée excessive des procédures (paragraphes 40, 43-46 et 48-51
ci-dessus).
85. La Cour observe que ces principes correspondent à ceux qu’elle a elle-même fixés dans les affaires portant sur le respect du « délai raisonnable » visé à l’article 6 § 1 de la Convention. Il ressort de cette évolution jurisprudentielle que la recommandation que la Cour a faite sous l’angle de l’article 46 de la Convention dans l’arrêt Vlad et autres (précité, § 164) a été respectée, l’action en responsabilité civile délictuelle étant consacrée par les tribunaux internes en tant que recours suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention. De plus, le caractère strictement indemnitaire du recours mis en place ne saurait passer pour une insuffisance rédhibitoire, en terme d’effectivité, du système choisi par l’État défendeur pour se conformer aux exigences de l’article 46 dans l’arrêt Vlad et autres (précité).
86. Compte tenu de ce qui précède, la Cour conclut que l’action en responsabilité civile délictuelle, sur le fondement de l’article 1349 du nouveau code civil (articles 998-999 de l’ancien code civil), telle qu’interprétée constamment par les juridictions internes (voir paragraphes 30-51 ci-dessus), représente une voie de recours efficace pour dénoncer la durée excessive des procédures se déroulant devant les juridictions pénales ou civiles.
(β) Sur la nécessité d’épuiser cette voie de recours en l’espèce

87. La Cour doit maintenant déterminer si la requérante dans la présente affaire aurait dû épuiser cette voie de recours aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention. Cette question est étroitement liée à la date à laquelle l’arrêt du 30 janvier 2014 a acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (Van der Kar et Lissaur van West c. France (déc.), nos 44952/98 et 44953/98, 7 novembre 2000, et Giummarra et autres c. France (déc.), no 61166/00, 12 juin 2001). La Cour rappelle que, lorsque le recours interne est le fruit d’une évolution jurisprudentielle, le respect du principe d’équité commande de prendre en compte un laps de temps raisonnable, nécessaire aux justiciables pour avoir effectivement connaissance de la décision interne qui la consacre. La durée de ce délai varie en fonction des circonstances, en particulier de la publicité dont ladite décision a fait l’objet (Leandro Da Silva, précité, § 49).
88. En l’espèce, la Cour estime raisonnable de penser que l’arrêt du 30 janvier 2014 de la Haute Cour, qui a été mis au net le 22 septembre 2014 et qui, à partir de cette date, était consultable sur la base de données de la jurisprudence de la Haute Cour[1] ne pouvait plus être ignoré du public six mois après sa mise au net. C’est donc à partir du 22 mars 2015 qu’il doit être exigé de l’intéressée qu’elle ait usé de ce recours aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention. Cette conclusion vaut pour les procédures terminées comme pour celles qui sont toujours pendantes au niveau national, la jurisprudence interne ne distinguant pas les procédures pendantes de celles qui sont achevées.
89. La Cour rappelle que lorsque le recours interne dans des affaires relatives à la durée de procédure est le résultat d’une évolution jurisprudentielle, l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie, sauf exception, à la date d’introduction de la requête devant elle. Or, en l’espèce, à la date de l’introduction de la requête, le recours en question n’avait pas encore le degré de certitude exigé par la Cour pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (voir, mutatis mutandis, Leandro Da Silva, précité, §§ 51-53). (s.n. – M.M.-B.)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 10 aprilie 2018, Brudan împotriva României, cererea nr. 75717/14, CE:ECHR:2018:0410JUD007571714)

Curtea Supremă de Justiție a subliniat că, în acel context, un comportament lipsit de pasiuni constituie o măsură de salvgardare suplimentară necesară în cadrul procedurilor penale

11 aprilie 2018

2. The Supreme Court’s case-law

57. According to the established case-law of the Supreme Court, a defendant in criminal proceedings cannot represent himself even if he is a lawyer or a judge. The Supreme Court considered that the statutory provisions authorising judges and lawyers to represent themselves before the courts were inapplicable in criminal cases (case no. 1501/97, judgment of 19 March 1998; case no. 3347/01, judgment of 6 December 2001; see also case no. 7/14.0TAVRS.S1, judgment of 20 November 2014, paragraph IV). It further found that the rules of domestic law allowed accused persons to prepare their defence together with defence counsel; they could also submit observations, statements and requests which did not raise questions of law (case no. 7/14, cited above, paragraph XI). The Supreme Court stressed in that context that the dispassionate conduct of a case was a necessary additional safeguard in criminal proceedings (see case no. 7/14.0YGLSB.S1, judgment of 12 June 2014, paragraph B.3). In the situations covered by Article 64 § 1 of the CCP, the legislature presumed that the accused’s personal defence was weakened, thus increasing the need for technical assistance, which the accused could not refuse (see case no. 3236/04, judgment of 7 April 2005, paragraph IV). In criminal proceedings the responsibilities of defence counsel were incompatible with the status of an accused (see, for instance, case no. 3347/01, judgment of 6 December 2001, paragraph I).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(cauza Correia de Matos, cererea nr. 56402/12 soluționată prin Hotărârea Marii Camere din data de 4 aprilie 2018)

Amenințarea cu introducerea unei plângeri penale împotriva unui fost client și sancționarea disciplinară a avocatului respectiv

9 aprilie 2018

4. Réclamation d’honoraires. Propos excessifs. Menace de poursuites. Manque à la délicatesse, la modération, la courtoisie et l’honneur l’avocat qui tient des propos excessifs envers un ancien client à qui il réclame des honoraires, en précisant qu’à défaut de règlement il engagera des procédures pénales à son encontre, les faits qu’il se propose de dénoncer n’ayant, en outre, qu’un lointain rapport avec le recouvrement des honoraires (AD n° 19.0495, 21 sept. 2010).
Notă MMB: Se pare că, spre deosebire de România, deciziile în materie disciplinară ale barourilor din Franța sunt disponibile spre a fi consultate în varianta rezumat de orice persoană interesată și, în varianta integrală, de orice avocat.

Baroul din Paris

Lipsa regulilor nu conduce la libertate, ci la tirania dorințelor (asupra rațiunii)

8 aprilie 2018

[Ți-am scris și ți-am trimis, Nicander, prelegerea mea despre cum să asculți pe alții vorbind, ca să te ajut să cunoști modul corect de a asculta/aude pe oricine încearcă să te convingă de o idee, acum că ai fost eliberat de sub tutelă și ai îmbrăcat mantaua bărbăției (nota de subsol nr. 2: Literal, cât și metaforic. Nicander se va schimba în toga virilis sau îmbrăcămintea adulților, pe care, cu permisiunea tatălui său, o va purta începând cu o vârstă cuprinsă între 14 și 17 ani).

Lipsa regulilor (pe care sectorul nedisciplinat al tinerilor o numește libertate) stabilește stăpâni care sunt mai tiranici decât profesorii și instructorii din copilărieacești stăpâni sunt dorințele, ce pun stăpânire de parcă ar fi ieșit din închisoare, ca să spunem așa. Așa cum, potrivit lui Herodot, femeile își pierd inhibițiile deodată cu hainele, așa și unii tineri, atunci când își pierd mantaua copilăriei, ei scapă, în același timp, de inhibiție și precauție și, odată ce au renunțat la îmbrăcămintea restrictivă, – se găsesc inundați de auto-indulgenţă.
Ție, pe de altă parte, ți s-a spus adesea că ascultarea de Dumnezeu și ascultarea Rațiunii sunt unul și același lucru; deci ține cont de faptul că, pentru oamenii inteligenți, trecerea de la copilărie la maturitate nu este o abandonare a regulilor, ci o schimbare a celui care le stabilește: în loc de cineva ale cărui servicii sunt angajate și cumpărate, oamenii ajunși la maturitate acceptă în viața lor conducerea divină a Rațiunii – și doar cei care urmează rațiunea merită să fie considerați liberi. Numai ei trăiesc așa cum doresc, de vreme ce ei au învățat să vrea doar ceea ce le este necesar; pe când capriciile și acțiunile indisciplinate și iraționale denotă o castă inferioară și există puțină libertate de voință în schimbarea adesea a minții.
(…)
Cred că te vei bucura de un preambul referitor la simțul auzului. Theophrastus îl descria ca fiind cel mai emoționant dintre simțuri pe motiv că nimic din ceea ce este vizibil, nici gustos, nici care privește atingerea, nu poate distrage mai mult atenția, aducând confuzie și tulburare, ca atunci când mintea este agresată de zgomote de un anumit gen. Dar, de fapt, simțul auzului este mai degrabă ceva rațional decât emoțional. Multe regiuni și părți ale corpului permit viciului să intre și să afecteze mintea, dar virtutea nu are decât o singură intrare – urechile tinerilor, cu condiția ca nici un fel de lingușire să nu le fi contaminat și să le fi corupt. De aceea, Xenocrates a sugerat că mai degrabă copiii, decât boxerii, ar trebui să fie echipați cu protecție la urechi: pentru că în timp ce urechile ultimilor sunt lovite doar prin lovituri fizice, cele ale primilor sunt marcate de cuvinte. El nu recomanda să transformăm o ureche într-una surdă sau chiar să devenim surzi, ci ne sfătuia să fim vigilenți cu privire la observațiile proste ce se aduc unui copil, și asta până când alte observații bune – pe care ni le putem imagina ca niște santinele care cultivă filosofia în caracterul lor – vor putea pune stăpânire pe acea parte din caracter care este deosebit de instabilă și credulă.
(…)
Este de la sine înțeles că un tânăr care nu a primit nicio educație și care nu a căpătat un gust cu privire la modul în care se formează un discurs rațional, va rămâne nu numai steril și neproductiv din punctul de vedere al apariției virtuții, ci va avea toate șansele să fie marcat și pervertit de vicii, luând astfel naștere buruieni mentale abundente în solul său pârlog. Cauza a toate acestea constă în înclinația oamenilor spre plăcere și în tendința de a avea rezerve cu privire la orice implică efort și muncă grea, și deși ele nu sunt tendințe externe implantate de cuvinte, ele sunt (ca să zicem așa) surse native de condiții patologice: dacă aceste tendințe dobândesc libertatea de a se plimba de-a lungul și de-a latul căilor mentale pe care au capacitatea să le traverseze în mod natural, adică dacă natura lor nu devine disciplinată prin folosirea de argumente bune pentru a le eradica sau pentru a le îndepărta, atunci se va putea afirma pe bună dreptate că nu va exista nici o fiară sălbatică care să nu pară mai îmblânzită în comparație cu o așa ființă umană.
[3] Prin urmare, deoarece atât avantajele, cât și pericolele inerente ascultări/auzului sunt la fel de mari pentru tineri, eu sunt de părere că tehnica ascultării ar trebui să fie un subiect constant de discuție și dezbatere. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor se confruntă cu această problemă într-un mod greșit: aceștia practică tehnicile discursului înainte de a învăța tehnicile ascultării unui discurs, fiind de părere că discursul are nevoie de studiu și de îngrijire, considerând că beneficiile se vor acumula chiar și printr-o abordare neatentă a tehnicii ascultării. Este posibil ca jocurile ce privesc aruncarea unei mingi să implice o învățare simultană atât a aruncării, cât și a prinderii mingii, dar în ceea ce privește discursul și tehnica sa, receptivitatea propriu-zisă (i.e. ascultarea – n.n.) trebuie învățată înainte de a deprinde tehnica discursului, așa cum conceperea și sarcina preced nașterea unui descendent viabil. (…)]

[1] I have written out and sent to you, Nicander, my lecture on how to listen, to help you to know the correct way to listen to anyone who is trying to persuade you, now that you have been released from guardians and have taken on the mantle of manhood (nota de subsol 2: Literally, as well as methaphorically. Nicander would change to the toga virilis, or adult dress, with his father’s permission, probably at some time between the ages of fourteen and seventeen.).
For lack of rules (which the undisciplined sector of the young call freedom) sets masters over one which are more tyrannical than the teachers and trainers familiar from childhood – these masters are the desires, when they have broken out of prison, so to speak. Just as, according to Herodotus, women discard their inhibitions along with their clothes, so when some young people shed the mantle of childhood, they simultaneously shed inhibition and caution, and no sooner have they divested themselves of restrictive clothing, than they overflow with self-indulgence.
You, on the other hand, have often been told that following God and listening to reason are identical; so bear in mind that for intelligent people the passage from childhood to adulthood is not an abandonment of rules, but a change of ruler: instead of someone whose services are hired and bought, they accept in their lives the divine leadership of reason – and it is only those who follow reason who deserve to be regarded as free. For they alone live as they want, since they have learned to want only what is necessary; but indisciplined and irrational whims and actions signify an inferior caste, and there is little freedom of will in often changing one’s mind.
(…)
I think you will enjoy a preamble about the sense of hearing . Theophrastus describes it as the most emotional of them all, on the grounds that nothing visible or tasteable or touchable brings the degree of distraction, confusion and turmoil which seizes the mind when the hearing is assaulted by crashing, clattering and booming noises of a certain kind. But in fact it is more rational than emotional. Many bodily regions and parts allow vice to enter through them and affect the mind, but virtue has only one handle – the ears of the young, provided no flattery has contaminated and corrupted them, and no negative remarks have even been allowed to fall upon them. That is why Xenocrates suggested that it was children rather than boxers who ought to be equipped with ears protectors: the ears of the latter are marred by blows, but the characters of the formers are marred by words. He was not recommending turning a deaf ear or actually being deaf, but he was advising wariness about negative remarks, until other good remarks – picture them as sentinels nurtured by philosophy in one’s character – occupy that part of the character which is particularly unstable and credulous.
(…)
It goes without saying that a young man who is denied all instruction and never tastes any rational discourse not only remains barren and unproductive of virtue, but also might become marred and perverted towards vice, producing plentiful mental weeds from his unturned and unworked soil, as it were. The reason for this lies in the tendency towards pleasure and the tendency to have reservations about hard work, which are not external tendencies implanted by words, but are (so to speak) native sources of pathological conditions: if these tendencies are allowed to roam free along the paths they naturally take, if their nature is not disciplined by using good arguments to eradicate or divert them, then there is no wild beast which would not appear tame compared to a human being.
[3] Therefore, since both the benefits and the dangers inherent in listening are equally great for young people, I am of the opinion that listening ought to be a constant topic of discussion in one’s own mind and with other people. This is especially so because it is noticeable that most people go about the matter in the wrong way: they practice speaking before they have got used to listening, and they think that speaking takes study and care, but benefit will accrue from even a careless approach to listening. It may be the case that in ball games learning to throw and learning to catch that ball are simultaneous, but in dealing with speech proper receptivity is prior to delivery, just as conception and pregnancy precede the birth of a viable offspring.

Plutarh
(On Listening în Essays, Penguin Classics, 1992, la pp. 27- 30)

Pentru a verifica dacă inculpata a depus vreo plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a solicitat relaţii în acest sens

7 aprilie 2018

(…)
Pentru a fi mai credibilă, în prezenţa martorului E., inculpata A. a asigurat-o pe partea vătămată B. că are trei cetăţenii, respectiv română, germană şi italiană, că a absolvit un masterat în Germania şi că este înscrisă la un Barou de Avocaţi din Germania. În acelaşi context, inculpata A. a susţinut că va depune plângerea pentru numitul H. de pe teritoriul Germaniei. Întrucât statul german ar avea mai puţine cauze pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, în acest mod, se va judeca cu prioritate plângerea respectivă, cu finalitate în 1 – 2 luni.
(…)
Inculpata A. a primit suma de 5000 de euro de la partea vătămată B., dar nu a încheiat niciun contract de asistenţă juridică, cu aceasta, vizând formularea vreunei plângeri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. (…)
Bănuind că a fost înşelată în ceea ce priveşte suma de 5000 euro pentru formularea de plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în scopul puneri în libertate a soţului său (bănuială rezultată din discuţiile ulterioare avute de partea vătămată cu naşul ei – martorul E. şi cu soţul său), partea vătămată l-a rugat pe martorul J., socrul acesteia, să o contacteze, prin telefon, pe inculpata A. pentru a-i solicita relaţii în legătură cu sumele de bani plătite.
(…)
La sfârşitul lunii noiembrie 2010, martorul J. a luat legătura, prin telefon, cu inculpata A., iar în urma discuţiilor avute a realizat că. în realitate, aceasta nu a transmis nicio plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). În final, martorul J. a solicitat inculpatei să-i restituie părţii vătămate măcar suma de 5000 euro.

Inculpata a comunicat martorului J., că aspectele respective le va discuta doar cu partea vătămată B.

La începutul lunii decembrie 2010, partea vătămată B. a mers la un alt avocat din cadrul Baroului Galaţi, cu intenţia de a-l angaja, pentru a-i asigura asistenţa juridică necesară soţului său H.

Întrucât existau indicii cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, avocatul respectiv a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.

În luna decembrie 2010, data nu s-a putut stabili exact, partea vătămată B., împreună cu cumnatul său K. au mers la domiciliul inculpatei A., pentru a-i aduce la cunoştinţă că a renunţat la serviciile acesteia, întrucât a angajat un alt avocat. În acelaşi context, partea vătămată a solicitat să-i înmâneze un exemplar de pe plângerea formulată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum şi de pe documentele efectuate la diferite instanţe judecătoreşti şi la organele de urmărire penală pentru soţul său H., însă inculpata A. a refuzat.

La data de 14 decembrie 2010. pentru a preîntâmpina o eventuală plângere penală, inculpata A. i-a înmânat părţii vătămate B. un exemplar de pe o plângere adresată în numele lui H. la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi datată 12 decembrie 2010.

De asemenea, în ziua de 17 decembrie 2012, inculpata A. a înaintat o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numele lui H.

În realitate, după discuţia avută cu partea vătămată B., inculpata A. a completat un formular de plângere către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formular tipizat, cu datele pe care le avea invocând pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale, la data de 02 octombrie 2010, de către magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul cu nr. x/44/2010, însă nu a prezentat toate informaţiile şi documentele pertinente.

S-a apreciat că aceste demersuri au fost efectuate de inculpata A. pentru a crea aparenţa legală cu privire la modul în care a încasat suma de 5000 euro de la partea vătămată B.

(…)

Pentru a verifica dacă inculpata A., în perioada 09 august 2010 – 12 decembrie 2010, a depus vreo plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi a solicitat relaţii în acest sens. Astfel, prin adresa din 26 august 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a comunicat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi că inculpata A. a introdus abia la data de 17 decembrie 2010 o cerere în faţa Curţii în numele lui H. Prin adresa din 16 ianuarie 2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că, în perioada 06 septembrie 2010 – 15 octombrie 2010, inculpata A. nu a înaintat acestei instanţe de judecată nicio cerere în numele lui H. De asemenea, s-a menţionat că, la data de 06 noiembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat şi a declarat inadmisibilă cererea introdusă la data de 17 decembrie 2010 în numele lui H. de către avocata K. Prin adresa din 06 aprilie 2011, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trimis o comunicare inculpatei A., prin care i-a adus la cunoştinţă că plângerea transmisă la data de 17 decembrie 2010 privind pe numitul H. a fost înregistrată cu nr. 2588/11. Prin aceeaşi adresă, i s-a precizat că nu a prezentat toate informaţiile şi documentele pertinente, în conformitate cu art. 47 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Curţii iar, în aceste condiţii, cererea prezentată nu poate fi examinată de către Curte.

(…)

De asemenea, din probele administrate în cauză a rezultat faptul că inculpata A. a adus la cunoştinţa părţii vătămate B. că are o dublă naţionalitate română şi germană, şi că are studiile juridice necesare întocmirii dosarului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Chiar dacă aceste aspecte sunt adevărate, curtea a apreciat că ele au fost însă de natură de a întări convingerea părţii vătămate că inculpata A. poate ca, prin mijloace de ea ştiute, să se adreseze cu plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului invocând anumite vicii de procedură, plângere care să fie trimisă din Germania către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în scopul judecării ei cu celeritate, respectiv în două, trei luni şi, în urma căreia, prin admiterea ei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului să dispună punerea în libertate a soţului ei, H. aflat în stare de arest preventiv.

Aceste aspecte au determinat, pe plan subiectiv, pe partea vătămată B. să îi determine pe părinţii ei să îşi vândă autoturismul, pentru ca în acest fel să facă rost de banii necesari.
(…)

Înalta Curte de Casație și Justiție
(Decizia nr. 24/A/2016 a ÎCCJ, Secția penală, ședința publică din data de 26 ianuarie 2016)

Serviciul Secret Intern din Franța (DGSI) – (și) organ specializat al poliției judiciare (verbul francez „concourir”)

7 aprilie 2018

Article 1

La direction générale de la sécurité intérieure est un service actif de la police nationale.
Elle est chargée, sur l’ensemble du territoire de la République, de rechercher, de centraliser et d’exploiter le renseignement intéressant la sécurité nationale ou les intérêts fondamentaux de la Nation.
Elle concourt, dans ses domaines de compétence, à l’exercice des missions de police judiciaire sur l’ensemble du territoire dans les conditions prévues à l’article 15-1 du code de procédure pénale.

Article 2

Au titre de ses missions, la direction générale de la sécurité intérieure :
a) Assure la prévention et concourt à la répression de toute forme d’ingérence étrangère ;
b) Concourt à la prévention et à la répression des actes de terrorisme ou portant atteinte à la sûreté de l’Etat, à l’intégrité du territoire ou à la permanence des institutions de la République;
c) Participe à la surveillance des individus et groupes d’inspiration radicale susceptibles de recourir à la violence et de porter atteinte à la sécurité nationale;
d) Concourt à la prévention et à la répression des actes portant atteinte au secret de la défense nationale ou à ceux portant atteinte au potentiel économique, industriel ou scientifique du pays;
e) Concourt à la prévention et à la répression des activités liées à l’acquisition ou à la fabrication d’armes de destruction massive;
f) Concourt à la surveillance des activités menées par des organisations criminelles internationales et susceptibles d’affecter la sécurité nationale;
g) Concourt à la prévention et à la répression de la criminalité liée aux technologies de l’information et de la communication.
Pour les seuls besoins des missions mentionnées aux alinéas précédents, elle contribue à la surveillance des communications électroniques et radioélectriques.

Article 6
Tout agent public est tenu de garder le secret sur les activités et l’organisation de la direction générale de la sécurité intérieure. (s.n. – M.M.-B.)

Notă MMB: a se compara cu art. 2 din Legea nr. 14/1992 și art. 3 din Legea nr. 51/1991

Art. 2 din Legea nr. 14/1992
Serviciul Roman de Informatii organizeaza si executa activitati pentru culegerea, verificarea si valorificarea informatiilor necesare cunoasterii, prevenirii si contracararii oricaror actiuni care constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale a Romaniei.

Art. 3 din Legea nr. 51/1991
Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele:
a)planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român;
b)acţiunile care au ca scop, direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine, aservirea faţă de o putere străină ori ajutarea unei puteri sau organizaţii străine de a săvârşi oricare din aceste fapte;
c)trădarea prin ajutarea inamicului;
d)acţiunile armate sau orice alte acţiuni violente care urmăresc slăbirea puterii de stat;
e)spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora;
f)subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale;
g)acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat ori a reprezentanţilor altor state sau ai organizaţiilor internaţionale, a căror protecţie trebuie să fie asigurată pe timpul şederii în România, potrivit legii, tratatelor şi convenţiilor încheiate, precum şi practicii internaţionale;
h)iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă natură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol sub orice formă unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;
i)actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte;
j)atentatele contra unei colectivităţi, săvârşite prin orice mijloace;
k)sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea, producerea, deţinerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, precum şi portul de armament sau muniţie, fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol securitatea naţională;
l)iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a)-k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.
m)orice acţiuni sau inacţiuni care lezează interesele economice strategice ale României, cele care au ca efect periclitarea, gestionarea ilegală, degradarea ori distrugerea resurselor naturale, fondurilor forestier, cinegetic şi piscicol, apelor şi altor asemenea resurse, precum şi monopolizarea ori blocarea accesului la acestea, cu consecinţe la nivel naţional sau regional. (s.n. – M.M.-B.)

Décret n° 2014-445 du 30 avril 2014 relatif aux missions et à l’organisation de la direction générale de la sécurité intérieure

Confiscare bun imobiliar aflat în indiviziune față de care concubina nu poate justifica resurse suficiente pentru plata ratelor

6 aprilie 2018

Attendu qu’il résulte de l’arrêt attaqué et des pièces de procédure qu’à l’issue d’une information mettant en cause plusieurs personnes et portant sur des faits en relation avec l’activité de cercles de jeux, Mme X… a été poursuivie du chef de non-justification de ressources tandis que M. Y…, son compagnon, était poursuivi des chefs d’association de malfaiteurs et de recel d’abus de confiance ; que le tribunal, après avoir notamment déclaré ce dernier coupable des faits qui lui étaient reprochés, pour une partie de la période visée à la prévention, a renvoyé Mme X… des fins de la poursuite ; que le ministère public a interjeté appel des dispositions du jugement la concernant ;

Attendu que, pour dire établi le délit de non-justification de ressources, l’arrêt prononce par les motifs repris au moyen ;

Attendu qu’en l’état de ces énonciations, desquelles il résulte, d’une part, que Mme X… ne percevait pas de salaires, compte tenu des difficultés financières des sociétés dont elle était la gérante, et que ses seuls revenus personnels dont l’origine est certaine ne pouvaient lui permettre d’assumer notamment ses charges d’emprunt relatives au bien immobilier lui appartenant en indivision, d’autre part, qu’elle était en relations habituelles avec M. Y…, qui se livrait à la commission de délits punis d’au moins cinq ans d’emprisonnement et lui procurant des revenus directs ou indirects, et dès lors qu’à défaut pour la prévenue de justifier de revenus correspondant à son train de vie, ces seules constatations caractérisent le délit de non-justification de ressources, la cour d’appel, qui n’avait pas à établir la connaissance par la prévenue des délits effectivement commis par la personne avec laquelle elle était en relations habituelles, a justifié sa décision ;

D’où il suit que le moyen, qui revient à remettre en question l’appréciation souveraine, par les juges du fond, des faits et circonstances de la cause, ainsi que des éléments de preuve contradictoirement débattus, ne saurait être accueilli ;

Curtea de Casație din Franța
(Hotărârea din 3 noiembrie 2016, nr. recursului 15-85751)

Cum să progresezi din punct de vedere moral (sau „Ce ar face Platon în această situație?”)

6 aprilie 2018

[Acum, am spus că transformarea deciziilor în acțiuni și fapta de a nu permite ca cele spuse să rămână doar vorbe, este în mod caracteristic ceva tipic pentru prezența progresului.

Ceea ce este semnificativ în acest context este modelarea comportamentului nostru pe ceea ce felicităm la alții, dorința de a realiza lucrurile față de care ne exprimăm admirativ atunci când le vedem  înfăptuite de alții, dar și ca, în același timp, să nu dorim să contribuim nici măcar prin conivență la faptele pe care le considerăm greșite.

De exemplu, deși nu a fost surprinzător că temeritatea și curajul lui Miltiades au fost aplaudate universal în Atena, totuși, când Temistocle a spus că trofeul lui Miltiades îi dădea insomnii și nu îi permitea să se odihnească, a fost imediat evident că el făcea mai mult decât să exprime aprobare și admirație: el era, de asemenea, determinat să-i emuleze faptele și să-l imite pe Miltiades.

Așadar, trebuie să privim progresul nostru ca fiind doar minim atât timp cât admirația noastră față de succes se află și rămâne la un grad insuficient pentru a ne impulsiona spre imitația faptelor respective.

Ideea este că dragostea fizică nu este prin ea însăși forță de schimbare decât dacă este însoțită de dorința de a emula; și elogiul virtuții este, de asemenea, ineficient și încropit, dacă nu ne împinge și pe noi la astfel de fapte, și dacă nu ne face, în loc de a fi invidioși, să dorim – cu o dorință care se vrea satisfăcută – să emulăm un comportament bun. Alcibiade a subliniat importanța faptului că inima ne este mișcată de cuvintele unui filosof și a vărsării lacrimilor la simpla lor citire, dar acest aspect nu este tot ceea ce este important: fiecare om despre care se poate spune că face progrese reale compară propriul comportament cu faptele și acțiunile unui om de o bunătate exemplară și devine simultan atât îngrijorat de conștientizarea defectelor sale, precum și fericit datorită speranțelor și aspirațiilor sale înalte, și, totodată, plin de o constrângere neliniștită de a le imita. În consecință, el este susceptibil de a „fugi pe lângă un cal precum o face mânzul nemulțumit” (ca să folosesc o linie din Semonides), dorind să fie efectiv „altoit” pe caracterul și faptele omului bun. De fapt, această experiență este tipică pentru un progres autentic – să iubim cu drag caracterul celor ale căror comportamente dorim să le imităm, și întotdeauna să însoțim dorința de a fi ca ei cu bunăvoință, acordându-le acestor persoane respectul și onoarea cuvenite. Pe de altă parte, oricine se simte invidios în mod competitiv față de cei mai buni, trebuie să-și dea seama că este gelozia unei anumite reputații sau abilități care îi provoacă la acțiune și ca atare, astfel de persoane nu respectă sau admiră virtutea. Așa că putem să considerăm în mod legitim că am făcut progrese reale atunci când dragostea noastră pentru oamenii buni începe să fie în așa fel încât nu numai că noi, așa cum spune Platon, considerăm binecuvântate astfel de persoane, ci și pe oricine care ascultă „cuvintele emise de o gură responsabilă”, admirându-le postura, mersul, privirea și zâmbetul, – dorind să ne atașăm și să ne mulăm cât mai mult pe aceștia.

Suntem și mai îndreptățiți să afirmăm că am progresat mai ales atunci când nu admirăm doar partea de succes ce însoțește pe oamenii de virtute, ci, comportându-ne ca niște îndrăgostiți, nu ne lăsăm îndepărtați dacă ei au un defect de vorbire sau un ten palid: în ciuda lacrimilor și a mizeriei aduse de durerea și nefericirea sa, Pantheia tot l-a încântat pe Araspes și, în același fel, nu ar trebui să ne simțim respinși de exilul lui Aristides, de întemnițarea lui Anaxagora, de sărăcia lui Socrates (nota de subsol 1: Socrate nu putea să fi fost de fapt sărac, lucrând în armata ateniană, dar fără îndoială el și-a neglijat proprietatea în căutarea filosofiei (Plato, Phaedo, 82c-d), iar apoi sărăcia sa a devenit o menționare comună în literatură, acest aspect apărând la scurt timp după moartea sa, cu Platon și Xenophon) sau de condamnarea lui Phocion (nota de subsol 2: Phocion ‘cel Bun’ a fost condamnat la moarte de către democrația restaurată în 318 î.Hr.), iar pentru că privim virtutea respectivilor ca dorită chiar și în aceste circumstanțe, trebuie să ne apropiem de ea, citându-l pe Euripides ori de câte ori ocazia o cere – „Este incredibil cum oamenii înalți nu găsesc nimic rău”.

Vedeți, acea persoană care este suficient de inspirată să admire și să vrea să imite – în loc să se îndepărteze – chiar și pe cei care aparent au un aspect fizic nu prea plăcut, cu siguranță nu va putea fi vreodată determinată să nu mai facă fapte bune. De altfel, a devenit deja o practică a unei astfel de persoane, atunci când se îmbarcă într-un anumit fel de acțiune, să își înceapă activitatea – sau atunci când își asumă un risc – imaginându-și, mai întâi și întâi, pe oamenii adevărați din trecut:
„Ce ar face Platon în această situație? Ce-ar fi spus Epaminondas? Cum ar fi procedat Lycurgus sau Agelaus?

O astfel de persoană folosește fiecare dintre aceste personalități ca un fel de oglindă, în fața căreia se pune pentru a se aranja, ajustându-și poziția sau abținându-se astfel de la o măruntă remarcă sau emoție.

Unii oameni învață numele Dactililor de pe Muntele Ida și recită pe fiecare în mod constant, ca o vrajă, pentru a se feri de frică (nota de subsol 4: Dactilinii erau fierari – magi din folclor, legați de Muntele Ida din Creta sau de muntele omonim din Frigia. Se pare că numărul lor a fost destul de nesigur, variind de la cinci sau șase la treizeci și doi sau chiar o sută, – fără îndoială această practică a contribuit și la concentrarea minții); iar dacă povețele și amintirea oamenilor virtuoși din trecut apar cu ușurință în mintea noastră, atunci noi reușim să rămânem de partea adevărului și în siguranță, indiferent de emoțiile și dificultățile care ne apar în cale. Rezultă că acesta este un alt semn prin care poți recunoaște pe cineva care se îmbunătățește moral.

Mai mult decât atât, să te oprești din a înroși, fără a te ascunde sau fără a-ți rearanja niște maniarisme, atunci când o persoană care este renumită pentru capacitatea sa de autocontrol îți apare în cale în mod neașteptat, și, în schimb, să apari în fața acesteia în mod confident, este un semn al unei conștiințe consolidate. Se spune că Alexandru a văzut odată un mesager ce alerga spre el cu mâna dreaptă întinsă și arătând foarte mulțumit. „Ce știri aduci, prietenul meu?”, a spus Alexandru, „A revenit Homer la viață?” Pentru că el credea că singurul lucru ce lipsește faptelor sale era o voce care să-i povestească realizările, și asta deoarece sentimentul care umple caracterul unui om ce este pe cale să progreseze este, mai presus de orice, dorința de a se manifesta în fața unor oameni cu adevărat buni și de a-și expune casa, acțiunile, soția, copiii, ocupația și compozițiile vorbite și scrise și, prin urmare, reprezintă o sursă de durere pentru o astfel de persoană amintirea faptului că tatăl sau tutorele lui este mort și nu îl poate astfel vedea în starea lui actuală de progres, iar singurul lucru pentru care se va ruga în mod deosebit zeilor este ca aceștia să se întoarcă la viață și astfel să fie martorii stilului său de viață. Pe de altă parte, oamenii care nu-și asumă nicio răspundere pentru faptele lor și care au fost răsfățați sunt exact opusul: nu pot nici măcar să viseze despre rudele lor fără a se neliniști și fără a fi cuprinși de anxietate.

Există un alt semn, și nu unul minor, pe care trebuie să-l adăugați la celelalte despre care am discutat deja. Este semnul dat de faptul că ne-am oprit din a ne privi greșelile ca fiind triviale, și, în schimb, avem grijă să le acordăm atenția cuvenită în a le combate. Oamenii care nu se așteaptă să devină bogați nu au nici o problemă să cheltuie sume mici fără să se gândească prea mult deoarece ei cred că adăugarea acestora la suma mică pe care o au deja nu va produce oricum o sumă mare, în timp ce, la alții, cheltuielile calculate împreună cu economiile se unesc pentru a crește dorința de afluență cu cât îmbogățirea se apropie mai tare. Același lucru se întâmplă și cu un comportament care dorește să devină virtuos: dacă cineva va ceda doar rar în fața lui „Ce rost are?” și „Asta e! pentru moment – mai bine data viitoare”, și va aplica deci în fiecare situație dorința de virtute, nelăsându-se ademenit în a găsi scuze chiar și numai pentru greșelile cele mici, atunci este evident că în el se află impulsul de a dobândi o anumită puritate și că astfel dorește să evite nedreptatea de orice fel. În schimb, alții, gândindu-se că nimic nu este sau nimic nu poate fi în mod deosebit discreditabil, ei devin nonșalanți și neglijenți. De fapt, pentru ei, atunci când un zid se construiește, nu prezintă nicio importanță dacă se folosește lemnul sau piatra într-o atare construcție, sau dacă o stea care a căzut de pe mormânt este lăsată la picioarele acestuia, aspect care este analog cu comportamentul degeneraților care amestecă într-o singură grămadă diferite aspecte din comportamente mai vechi. Totuși, oamenii care progresează și care au realizat deja „o fundație solidă” pentru viața lor (ca și cum ar fi o casă pentru zei și regi) nu recunosc o valoare în lucrurilor alese la întâmplare, ci folosesc rațiunea ca margini drepte prin care aplică și potrivesc fiecare bucată împreună. Iar acest lucru, după părerea mea, este aspectul la care se referea Polclitus când a spus că aceia al căror lut este în stadiul în care sunt necesare vârfurile degetelor au cea mai dificilă sarcină.]

Now, we have said that translating decisions into actions and not allowing words to be just words withour turning them into deeds is particularly typical of progress. What is significant in this context is modelling our behaviour on what we commend and being keen to do what we express admiration for, while being unwilling even to connive at what we find fault with. For example, although it was not surprising that Miltiades’ courage and bravery were universally applauded in Athens, nevertheless, when Themistocles said that Miltiades’ trophy stopped him sleeping and allowed him no rest, it was immediately obvious that he was doing more than just expressing approbation and admiration: he was also moved to emulate and imitate Miltiades. So we must regard our progress as minimal as long as our admiration of success lies and fallow and remains inadequate in itself to spur us towards imitation.
The poing is that physical love is not a force for change unless it is accompanied by the desire to emulate; and commendation of virtue is also tepid and ineffective unless it nudges us and goads us to stop being envious and instead to want – with a desire that demands satisfaction – to emulate good behaviour. Alcibiades stressed the importance of the heart being moved by a philosopher’s words and of tears being shed, but that is not all that is important: anyonone who is making genuine progress compares his own conduct with the deeds and actions of a man who is an exemplar of goodness, and is simultaneously aggravated by the awareness of his defects, happy because of his hopes and aspirations, and full of a restless compulsion. Consequently, he is liable to ‘run like an unweaned foal close to a horse’ (to use a line from Semonides), because he longs to be virtually grafted on to the good man. In fact, this experience is typical of genuine progress – dearly to love the character of those whose conduct we desire to imitate, and always to accompany our wanting to be like them with goodwill which awards them respect and honour. On the other hand, anyone feeling competitively envious of his betters must realize that it is jealousy of a certain reputation or ability that is provoking him, and that he is not respecting or admiring virtue.

So when our love for good men starts to be such that we not only, as Plato says, count as blessed both the responsible man himself and anyone who listens ‘to the words emitted by a responsible mouth’, but we also admire and cherish his posture, walk, look and smile, and long to attach and glue ourselves to him, so to speak, then we can legitimately consider ourselves to be making genuine progress. This is even more legitimate if we do not admire only the successful aspect of men of virtue, but behave like lovers who are not put off if those they find attractive have a speech defect or a pallid complexion: despite the tears and misery brought on by her grief and misfortune, Pantheia still thrilled Araspes, and in the same way we should not be repelled by Aristides’ exile, Anaxagoras’ imprisonment, Socrates’ poverty (nota de subsol 1: Socrates could not in fact have been poor, since he served in a hoplite in the Athenian army; but he no doubt neglected his property in his pursuit of philosophy (cf. Plato, Phaedo, 82c-d), and then his poverty became a literary commonplace, beginning shortly after his death, from Plato and Xenophon onwards) or Phocion’s condemnation (nota de subsol 2: Phocion ‘the Good’ was condemned to death by the restored democary in 318 BC), but because we regard virtue as desirable even under these circumstances, we should draw near to it, quoting Euripides’ line whenever the occasion demands – ‘It’s incredible how high-minded people find nothing bad’. You see, someone who is inspired enough to admire and want to imitate even apparently awful things, rather than be put off by them, can certainly never be deterred from good things ever again. It has already become such a person’s practice, when he is embarking on some course of action, or taking up office, or taking a risk, to picture truly good men of the past and to wonder, ‘What would Plato have done in this situation? What would Epaminondas have said? How would Lycurgus or Agelaus have come across? He uses each of them as a kind of mirror, before which he puts himself in order, or adjusts his stance, or refrains from some relatively petty saying of his, or resists an emotion. Some people learn the names of the Dactyls of Mount Ida and steadily recite each one, as a spell to ward off fear (nota de subsol 4: The Dactyls were magician smiths of folklore connected with Mount Ida in Crete or with the homonymous mountain in Phrygia. It appears that their number was quite uncertain, ranging from five or six to thirty-two or even a hundred. No doubt this practice too helped to concentrate the mind); but if thoughts and memories of good men readily occur to people who are making progress and make them think again, then they keep them true and safe, whatever emotions and difficulties beset them. It follows that this is another mark by which you can tell someone who is morally improving.
Moreover, to have stopped getting all flustered, blushing and hiding or rearranging some idionsyncrasy when a person who is famous for his self-control unexpectedly appears, but instead to go up to such people confidently, can corroborate one’s awareness. Alexander apparently once saw a messenger running towards him with his right hand extended and looking very pleased. ‘What news, my friend?” said Alexander. „Has Homer come back to life?” For he thought that the one thing his exploits lacked was a voice that would give him undying fame. But the love which fills the character of a young man who is improving is, above all else, love of showing off before truly good people and of displaying his home, board, wife, children, occupation and spoken and written compositions; and consequently it is a source of pain for him to remember that his father or his tutor is dead and cannot see him in his present condition, and the one thing in particular he would pray to the gods for would be that they might come back to life and so witness his lifestyle and conduct. On the other hand, people who have taken no responsability for themselves and who have been spoiled are quite the opposite: they cannot even dream about their relatives calmly and without anxiety.
There is another mark, no minor one, for you to add, please, to the ones we have already discussed. It is to have stopped regarding any of one’s faults as trivial, and instead to take thorough care about and to pay attention to all of them. People who do not expect to become affluent have no qualms about spending small amounts, because they think that adding to the small amount they already have will not produce a large amount, whereas anticipation joins with savings to increase love of affluence the closer it gets to its goal. It is the same with conduct which pertains to virtue: if someone scarcely gives in to ‘What’s the point?’ and „That’s it for now – better next time’, but applied himself on every occasion, and gets fed up and irritated if vice ever worms its way, with its excuses, into even the slightest of his faults, then he is obviously in the process of acquiring for himself a certain purity and wants to avoid being defiled in any way whatsoever. On the other hand, thinking that nothing is, or can be, especially discreditable makes people nonchalant and careless about the little things. In fact, when a wall of some kind or other is being built, it does not make any difference if the odd piece of wood or ordinary stone is used as infrastructure, or if a stele that has fallen off a tomb is put in the footings, which is analogous to the conduct of degenerates who jumble together into a single heap any old business and behaviour. But people who are progressing, and who have already ‘fashioned a fine foundation’ for their life (as if it were a home for gods and kings), do not admit things chosen at random, but use reason as a straight-edge by which to apply and fit every single part together. And this, in my opinion, is what Polyclitus was referring to when he said that those whose clay is at the stage when fingertips are required have the hardest task.

Plutarh
(On being aware of moral progress în Essays, Penguin Classics, 1992, la pp. 142-146)