308 citiri

Le juge administratif français, pour sa part, reprend cette jurisprudence de la Cour de justice en reconnaissant la responsabilité de toute autorité nationale qui méconnait le droit de l’Union, à savoir l’administration (cu trimitere la CE, 28 februarie 1992, Philip Morris, cererea nr. 56776), le législateur (cu trimitere la CE 8 februarie 2007, Gardedieu, nr. 279522) ou encore une juridiction (cu trimitere la CE 18 iunie 2008, Gestas, nr. 295831) statuant en dernier ressort. Toute norme du droit de l’Union peut être invoquée devant le juge adminsitratif pour engager la responsabilité de l’Etat, y compris les principes généraux du droit de l’Union. La pleine efficacité de principes generaux dans l’ordre juridique français est ainsi assurée.

Xenou Lamprini
(Les principes généraux du droit de l’Union européenne et la jurisprudence administrative française, ed. Bruylant, august 2017, la p. 242)

Oliver Wendell Holmes, the father of the great judge of the same name, once wrote: „Put not your trust in money, but put your money in trust.”. We can imagine the enthusiasm with which he would have greeted that modern phenomenon, the offshore trust, which is the subject of this excellent new book.

Roy Goode
(Foreword to first edition în Rose Marie Antoine, Offshore Financial Law: Trusts and Related Tax Issues, Oxford University Press, a doua ediție, 2013)

[Cele două capitole finale ale Problems at the Root of Law [Problemele de la rădăcina legii], ultima carte a carierei lungi și ilustre a lui Feinberg, se referă la problema răului diabolic. Feinberg mărturisește că interesul său inițial față de crimă a fost stimulat de „raportata frecvență cu care s-au comis crude crime aparent fără sens”. Într-o anumită interpretare, aceste crime fără sens sunt diabolice, adică înțelese ca o formă de abatere calitativ diferită de cele ce sunt pur și simplu rele. Dar, mai degrabă decât să-și prezinte propria analiză a „răului diabolic”, Feinberg sugerează că „în efortul nostru de a înțelege răul diabolic pur, începem în mod natural să analizăm pe Adolf Eichmann.” Și în analizarea lui Eichmann, Feinberg se raportează în mod evident la faimosul Eichmann in Jerusalem [Eichmann în Ierusalim] al lui Hannah Arendt.
Arendt a recunoscut că „probabil cel mai puternic motiv” din spatele deciziei sale de a raporta procesul lui Eichmann a fost „dorința de a [se] expune [ea însăși] – nu faptelor, care, la urma urmei, erau bine cunoscute, ci persoanei făptuitoare de diabolic„.
În așteptarea întâlnirii față în față cu un înalt ofițer nazist, cum ar fi Eichmann, Arendt se aștepta să vadă diavolul întruchipat – un monstru cu adevărat diabolic și crud. În schimb, totuși, ceea ce ea crede că a găsit era un parvenit mediocru și neînsemnat – un birocrat ce gândea în clișee și fără minte.
Într-un cuvânt, Arendt a descoperit că Eichmann este, mai presus de orice, un banal și că, prin această „banalitate a răului diabolic”, ea a găsit ceva ce nu poate fi exprimat și nici gândit .
(…)
Nu este clar imediat ce a găsit Arendt atât de uluitor despre Eichmann (sau despre naziști în general). Răufăcătorii banali sunt extrem de obișnuiți; ei sunt judecați zilnic în sălile de judecată din întreaga lume. Existența lor cu greu pare a fi ceva ce nu poate fi exprimat și nici gândit. Oamenii obișnuiți fac în mod regulat lucruri groaznice – și acest lucru este valabil și pentru naziști ca și pentru oricine altcineva. A fost Arendt acaparată de o versiune romantică a unui nazist – dacă nu chiar de una kitsch? Se aștepta ca Eichmann să aibă coarne? De ce credea că un birocrat plictisitor și lipsit de imaginație era în vreun fel în contradicție cu capacitatea de a face lucruri rele?

Uimirea lui Arendt ni se relevă în mod și mai accentuat, cred, dacă admitem o diferență calitativă între doar rău (care ar putea fi fără îndoială foarte, foarte rău) și diabolic. Nu este important pentru scopurile mele să apăr această distincție în detaliu aici, deși sunt de acord cu existența unei astfel de distincții. O introduc aici numai pentru a explica de ce Arendt ar fi fost atât de uimită și, în al doilea rând, pentru că îmi va permite să arăt un alt neajuns al tipului de retributivism care, ca utilitarismul clasic, este construit pe o simplistă monistă gândire axiologică. Luați în considerare acest exemplu, util pentru a arunca o lumină asupra naturii acestei distincții: „Un stat tiranic execută prin împușcare un tânăr disident; și apoi facturează rudele îndurerate pentru costul glonțului„. După cum subliniază Eve Garrard, „în mod clar principala atingere a unei valori produsă în acest caz este uciderea tânărului. Dar cel mai probabil facturarea glonțului ne va părea ca fiind cu adevărat diabolic„.]

The concluding two chapters of Problems at the Root of Law, the last book of Feinberg’s long and illustrious career, are about the problem of evil. Feinberg confesses that his original interest in crime was stimulated by the ‘reported frequency with which cruel and apparently senseless crimes are committed”. On some interpretation, these senseless crimes are evil, understood as a form of wrongdoing qualitatively different from merely bad. Rather than presenting his own analysis of ‘evil’, Feinberg suggests that, „in our effort to understand pure evil, we naturally begin by analyzing Adolf Eichmann.” And in analyzing Eichmann, Feinberg understandably turns to Hannah Arendt’s famous Eichmann in Jerusalem.
Arendt has admitted that ‘probably the most powerful motive’ behind her decision to report on Eichmann’s trial was ‘the wish to expose [herself] – not to the deeds, which, after all, were well known, but to the evildoer himself‘.
In anticipation of her face-to-face encounter with a high-ranking Nazi official such as Eichmann, Arendt expected to see the devil personified – a really malevolent and cruel monster. Instead, however, what she thought she found was a mediocre and drab parvenu – a mindless, cliche-ridden bureaucrat.
In a word, Arendt found Eichmann to be above all banal, and it was with this ‘banality of evil’ that she found to be ‘word-and-thought-defying’.
(…)
It is not immediately clear what exactly Arendt found so perplexing about Eichmann (or about the Nazis in general). Banal wrongdoers are utterly common; they are tried daily in courtrooms all over the world. Their existence hardly seems ‘word-and-thought-defying.’ Ordinary people regularly do awful things – and this is as true of the Nazis as of anyone else. Was Arendt wedded to a romanticized – if not downright kitsch – version of a Nazi? Was she expecting Eichmann to have horns? Why did she believe that being a boring, unimaginative bureaucrat was in any way at odds with doing bad things?
Arendt’s bewilderment comes into sharp focus, I think, if we admit to a qualitative difference between the merely bad (which could doubtless be very, very bad) and evil. It is not important for my purposes to defend this distinction in any detail here, although I am sympathetic to the existence of something like this distinction. I introduce it here merely in order, first, to explain why Arendt may have been so bewildered and, second, because it will allow me to show a further shortcoming of the type of retributivism that, like classical utilitarianism, is built upon a monistic simple-minded axiology. Consider this example, useful in shedding light on the nature of this distinction: „[A] tyrannical state executes by firing-squad a young dissident; and then bills the grieving relatives for the cost of the bullet’. As Eve Garrard points out, ‘clearly the main disvalue produced in this case is the killing of the young man. But it is the charging of the bullet that is more likely to strike us as evil’. (s.n. – M.M.-B.)

Leo Zaibert
(The Gerrymandering Gambit: Retributivism in the Budget Room în Rethinking Punishment, Cambridge University Press, 2018, la pp. 110-111)

18. The Court reiterates that proceedings relating to disciplinary sanctions do not, in principle, involve “the determination of a criminal charge”. The fact that an act which can lead to a disciplinary sanction under administrative law also constitutes a criminal offence is not sufficient reason to consider that a person presented as responsible is “charged with a crime” (see Moullet v. France (dec.), no. 27521/04, 13 September 2007).
19. In Kremzow v. Austria (no. 16417/90, Commission decision of 7 November 1990) the applicant complained of disciplinary proceedings initiated against him, as a retired judge, in relation to the same facts which had led to his criminal conviction. The facts had also been found to constitute a disciplinary offence, and the applicant had lost all rights connected with his former position as a retired judge, including his pension rights. The European Commission of Human Rights noted that the criminal and the disciplinary consequences of the applicant’s acts could be clearly distinguished. The Disciplinary Court had based its decision on the conviction pronounced by the competent criminal court, which it had considered binding. In the Commission’s opinion, disciplinary sanctions were typical sanctions which many Contracting States’ disciplinary statutes for civil servants provided for in such cases: the withdrawal of rights connected with the professional status of a civil servant, including the loss of pension rights. Accordingly, finding that the disciplinary proceedings against the applicant could not be qualified as further “criminal proceedings”, the Commission held that Article 4 of Protocol No. 7 was not applicable, rejecting the complaint as being incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention.
20. The Court has followed the same approach. In Kurdov and Ivanov v. Bulgaria (no. 16137/04, 31 May 2011), administrative proceedings had been brought against one of the applicants (an employee of the national railway company) for non-compliance with safety regulations, and he had had to pay a fine. Criminal proceedings had then been brought against him (and the other applicant in the case) for deliberately setting fire to items of value. The Court noted that the features of the offence at issue were typically disciplinary (ibid., § 42), finding that the administrative proceedings imposing a fine on the applicant did not satisfy the criteria to be classified as “criminal” for the purposes of Article 4 of Protocol No. 7 (ibid., § 45). In Moullet v. France (cited above) the Court found that the administrative disciplinary proceedings did not give rise to a “criminal charge” against the applicant, a civil servant (a local government employee). Although the disciplinary proceedings had resulted in the applicant’s compulsory retirement, the Court held that they were not “criminal” within the meaning of Article 6, and therefore that provision did not apply to the case. A similar conclusion as regards disciplinary sanctions was reached in Luksch v. Austria ((dec.), no. 37075/97, 21 November 2000 – a case concerning the temporary suspension of an accountant after he had been convicted of fraud), and in Monaco v. Italy ((dec.), no. 34376/13, §§ 40 and 68-69, 8 December 2015 – a case concerning a disciplinary offence committed by a student on university premises).
21. Consequently, the Court’s task is firstly to establish whether the administrative disciplinary proceedings in the instant case concerned a “criminal offence” or “criminal proceedings” within the meaning of the Convention.
22. Turning to the facts of the instant case, concerning the first of the above-mentioned criteria, that is, the legal classification of the offence and proceedings under the domestic law, the Court observes that the rules applied in the impugned administrative proceedings are all part of the disciplinary system governing officials of the State administration. The disciplinary proceedings themselves were based on the fact that the applicant, in the performance of his duties and by using university equipment and facilities, had hindered “the exercise of public freedoms”.
23. As to the second criterion, the nature of the offence in question, the Court considers first of all that the applicant’s suspension from his duties for a period of time was a sanction characteristic of a disciplinary offence, and cannot be considered equivalent to a criminal penalty. The Court observes that such sanctions were applicable in relation to public officials’ misconduct in the exercise of their duties, and that the domestic courts drew a distinction between the legal interests protected by criminal proceedings and those protected by disciplinary proceedings. The lawfulness of the disciplinary sanctions was subject to judicial review.
24. The Court further observes that, in the present case, the applicant’s suspension from his duties for four years was imposed in respect of very serious misconduct, and the university authorities had the power to sanction a civil servant’s misconduct in disciplinary proceedings where such misconduct was duly established. In this connection, the Court notes that the judgment of the competent criminal court (see paragraph 3 above) acquitted the applicant on the grounds that his unauthorised access to email accounts had concerned email accounts provided by an institution which were not used for private purposes. However, the judgment also declared it proven that the applicant had systematically accessed the email accounts of some colleagues without their consent, using university equipment and facilities. Facts declared proven by final judicial decisions in criminal matters were binding on disciplinary proceedings, pursuant to national law.
25. As to the third criterion, namely the severity of the “sanction”, the Court observes that the applicant’s suspension from his duties for a period of four years was not the harshest measure on the scale of disciplinary sanctions which he risked incurring. In those disciplinary proceedings, an offence could not render the person subject to the proceedings liable to a penalty which, by its nature and degree of severity, belonged in the general criminal sphere. The most serious penalty under that regime would have been a public official’s dismissal; it would have never entailed, for instance, deprivation of liberty or the imposition of a fine.
26. In conclusion, the Court finds that the provisions relied on by the applicant do not apply to the instant case. It follows that the application is incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention and must be rejected pursuant to Article 35 § 3 of the Convention.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 3 iulie 2018, cererea nr. 32754/16, Lazaro Laporta v Spania, CE:ECHR:2018:0703DEC003275416)

Dacă Omul cu valize este alcătuită în mare parte din vise, nu totul provine din vise. Scena de la spital nu este o scenă de vis. (…)
Ca să revenim la ansamblul piesei, în afară de două sau trei scene, totul este o suită de vise care se înlănțuie în jurul anumitor teme obsesive. În mare măsură, aceste vise se leagă de amintirile mele se prelungesc, reiau obsesii pe care le am în stare de veghe, dar care, în vis, devin mai incisive, mai neliniștitoare.
Aceste vise sunt adevărate, căci prin obsesie sau prin amintire sunt legate direct de faptul trăit. În vise, îmi amintesc de personaje, de situații care iau însă o coloratură diferită. Văd, revăd persoane pe care le cunosc, pe care le-am cunoscut, care au fost foarte legate de viața mea: tatăl meu, bunicii mei, mama, cea de-a doua soție a tatei, etc. Aceste persoane acționează în visele mele sau eu sunt în căutarea lor. Există, de asemenea, vechi prieteni și țara de origine (România – M.M.-B.) din care am plecat de îndată ce am putut, în 1942, evadând sub pretextul studiilor. Iar în visele mele mi-e frică să revin în această țară, iar frica mă face să cred că sunt acolo și că sunt urmărit. Povestea Omului cu valize este aceea a unui om care nu vrea să se înapoieze în țara lui, dar care nu e sigur, în vis, că a scăpat cu adevărat de acolo, care este mereu bântuit de tinerețea lui și de problemele pe care le-a trăit. De aici acest personaj care e la el acasă, nefiind la el acasă: când vrea să fie la el, în țara lui, administrația, puterea îi refuză apartanența la această țară; când vrea să plece, dimpotrivă, i se recunoaște această apartenență și este obligat să rămână. În cele din urmă, nu mai știe care-i este apartenența, care-i e cetățenia. Caută o ambasadă străină ca să obțină un pașaport, însă acest pașaport nu i se eliberează nicăieri. În realitate, acest personaj nu aparține nici unui grup determinat și se simte pretutindeni congenital străin.
– Este un veșnic călător.
– Da, însă nu se poate elibera de angoase, pentru că le poartă în valizele sale. Dacă și-ar putea abandona valizele, în acel moment ar fi liber. Dar el nu e liber. Este în aceeași măsură străin și înrobit fără voia lui.
– Valizele reprezintă inconștientul?
– Evident.
– Dacă înțeleg bine, personajele și situația piesei aparțin universului dumneavoastră, dar sunt înfățișate aici pe un dublu plan, real și mitologic.
– Aș merge mai departe: realul a devenit mitologic.
– Nu este oare funcția teatru să transforme realul în mitologic?
– Da, dar de data asta e vorba de o mitologie personală. Teatrul este transformarea realității colective în mitologie, în timp ce aici e vorba de transformarea în mitologie a unei realități personale. Realitate, însă, care este și ea multor altora și, în acest sens, devine o realitate colectivă. Multe persoane originare din țări totalitare, sau care trăiesc acuma acolo, mi-au spus: Cum ați știut ce mi s-a întâmplat? Degeaba crezi că ești izolat, semeni cu o întreagă categorie de oameni și atunci devii portavocea acestei categorii.(s.n. – M.M.-B.)

Eugen Ionescu
(Între viață și vis – convorbiri cu Claude Bonnefoy (trad. S. Cioculescu), Humanitas, ed. a II-a, 2017, la pp. 170-2)

Justice norms cover the fairness of decisions regarding the allocation of resources.
Allocation of resources regarded as unfair elicit anger in those who believe they have been unjustly treated (Sanfey et al. 2003). Considerable work has examined justice reasoning in the context of cooperation tasks (e.g., the Ultimatum and Trust games). In such games, a proposer suggests an allocation of resources and typically the participant decides whether or not to accept this allocation or punish the proposer for the unfairness of his offer (de Quervain et al. 2004; King-Casas et al. 2008). The greater the difference in the allocation of resources between the individuals, the greater the sense of the unfairness of the offer and the greater the amount that the participant is prepared to pay in order to punish the proposer (e.g. White et al. 2013).
Unfair offers by proposers have been found to elicit activity in participants within both the anterior insula cortex (AIC) and the dorsomedial frontal cortex (DMFC); King-Casas et al. 2008; Rilling et al. 2002; Sanfey et al. 2003; White et al. 2013). There have been suggestions that activity within these regions reflects anger elicited by unfariness to the self (Sanfey et al. 2003). This is consistent with the argument raised above that these regions respond to anger or expectations of anger (including in response to norm violations) and organize changes in behavior (Blair and Cipolotti 2000).
In short, unfair offers make individuals angry and activate regions of the DMFC and AIC/IFG implicated in responding to anger and organizing behavior on the basis of this anger.
(…)

R. J. R. Blair, Soonjo Hwang, Stuart F. White, Harma Meffert
(Emotional Learning, Psychopathy, and Norm Development în Moral Brains: The Neuroscience of Morality (coord. S. Matthew Liao), Oxford University Press,2016, la p. 194)

În ce mă privește, nu vreau să fiu decât ceea ce sunt. Ce n-aș vrea să fiu este politician. E dezolant că lumea e încă guvernată de politicieni, când politica este și mai întârziată față de știință decât literatura. Or, cel mai mărunt cercetător are infinit mai multă valoare decât cel mai mare dintre șefii de stat și decât nu importă ce om celebru.

Eugen Ionescu
(Între viață și vis – convorbiri cu Claude Bonnefoy (trad. S. Cioculescu), Humanitas, ed. a II-a, 2017, la p. 192)

Deocamdată, aș dori să ne întoarcem la acele elemente de hazard care dau anilor de ucenicie ai fiecăruia o tonalitate particulară. Au existat oare în copilăria, în tinerețea dumneavoastră oameni, profesori sau prieteni, evenimente care v-au influențat profund ori v-au marcat?
– Nu-mi aduc aminte de această frază asupra hazardului care ne-a format. Nici nu mai știu dacă e justă. Nu mai știu nici dacă există cu adevărat hazard. Mă întreb dacă nu noi suntem cei care facem ce vrem din evenimentele care ni se întâmplă, din profesorii pe care-i avem. Evenimentele și profesorii sunt hazardul, în ce ne privește însă, noi facem ceva din acest hazard, în felul nostru. Astfel, m-au marcat unii profesori de facultate din România. Adesea, am fost influențat de ei, într-un fel foarte curios, prin opoziție: nu gândeam ca ei. Poate că sunt eu afurisit, poate că sunt ca un elev sucit. În orice caz, nu-i acceptam. Atitudinea mea constantă, în fine tendința, înclinarea mea era să mă opun lor.
Aveam astfel un profesor de estetică literară care avea ambiția să măsoare cu exactitate poezia.
(…)
În alte rânduri, existau între mine și profesorii mei opoziții mult mai adânci, care nu erau, cred, doar expresia unei fronde de adolescent. Era vorba de câțiva profesori din București care, în acel moment, se nazificaseră și erau teoreticieni ai rasismului, nietszcheeni sau subnietzscheeni, emuli ai lui Rosenberg – sau chiar ai lui Spengler (care nu era în grațiile naziștilor, dar care era totuși un premergător al nazismului).
(…)
– Să ne întoarcem la viața dumneavoastră bucureșteană.
– Foarte interesante au fost totuși conflictele violente cu un mediu în care nu mă mai simțeam în largul meu, conflictul nu cu niște idei, ci cu sentimente pe care nu le acceptam. Într-adevăr, înainte să devină ideologice, nazismul, fascismul etc. sunt, mai întâi, sentimente. Toate ideologiile, inclusiv marxismul, nu sunt decât justificările și alibiurile anumitor sentimente, anumitor pasiuni, și deopotrivă instincte izvorând din lumea biologicului.
Apoi, conflictul a devenit mai grav. Îmi făcusem un număr de prieteni. Or, mulți dintre ei – prin 1932, 1933, 1934, 1935 – treceau la fascism. (…)
(…)
Mă simțeam din ce în ce mai singur. Eram un anumit număr de oameni care nu voiam să acceptăm lozincile, ideologiile care ne asaltau. Era foarte greu să reziști, nu pe planul acțiunii politice (ceea, ce, evident, ar fi fost foarte greu), dar chiar și pe simplul plan al unei rezistențe morale și intelectuale, fie și tăcută, pentru că, atunci când ai douăzeci de ani, când ai profesori care-ți fac teorii și expuneri științifice sau pseudoștiințifice, când ai împotrivă ziare, o întreagă ambianță, doctrine, o întreagă mișcare, este într-adevăr tare greu să reziști, adică să nu te lași convins; din fericire, soția mea m-a ajutat mult.
– Dar ceea ce-mi povestiți este istoria lui Berenger din Rinocerii!
– Exact. N-am niciodată încredere în adevărurile colective. Cred că o idee este adevărată atunci când încă nu s-a afirmat, în momentul în care s-a afirmat, ea devine excesivă. În acel moment, în afirmarea acelei idei, apar un abuz, o exagerare, care o fac greșită. Pot gândi ceea ce vă spun datorită unui alt maestru, cu care m-am întâlnit de puține ori, dar pe care l-am citit mai des: Emmanuel Mounier. Mounier făcea în mod constant extraordinarul efort de luciditate constând în a vedea ce era adevărat și ce era fals în fiecare afirmație istorică. Era singurul care făcea acest efort de a discerne adevărul de neadevăr, acest efort de luciditate. Acum, acest efort nu se mai face. Oamenii se lasă purtați de pasiunile lor, pe care refuză să le elucideze, fiindcă vor să le păstreze. Cu cât oamenii sunt mai de vază, cu atât se lasă mai mult pradă pasiunilor lor și cu atât mai mult contribuie la agravarea confuziei și a haosului. Uitați-vă la Sartre.
(…) (s.n. – M.M.-B.)

Eugen Ionescu
(Între viață și vis – convorbiri cu Claude Bonnefoy (trad. S. Cioculescu), Humanitas, ed. a II-a, 2017, la pp. 21-23)

Nu, n-am putut, nici un moment n-am putut să mă simt în largul meu în lumea asta de nefericiri și moarte, pentru care m-am simțit neputincios să fac cât de cât ceva: orice acțiune iese prost. Anii au adâncit în mine tristețea, oboseala, dezgustul, frica. Așa că mi-am făcut meseria, am spus că nu e nimic de spus, am „scris”, ca să folosesc expresia asta penibilă, am scris cu o caznă aproape de neînvins, și cu cât ceea ce scriam părea mai vesel, cu atât îmi sporea disperarea. Mi-a devenit imposibil, sau aproape, să scriu comedii: deci într-adevăr ca să mă ușurez m-am apucat să scriu drame mai negre. Despre mizerie și despre spaimă scriu chiar cu un soi de satisfacție: cum poți vorbi despre altceva când ești conștient că vei muri? Groaza și furia stârnite de faptul că e muritoare fac din omenire ceea ce este. Masochismul, sadismul, distrugerea și autodistrugerea, războaiele, revoltele și revoluțiile, ura pe care ne-o purtăm unii altora sunt provocate, cu sau fără știință, doar de sentimentul sfârșitului nostru iminent și transformate, fie că sunt transferate sau nu, de frica de moarte. Nu ne simțim bine aici, nu ne simțim acasă. Câtă vreme nu ni se va garanta nemurirea, nu vom fi împliniți și ne vom urî unii pe alții în ciuda dorinței de-a ne iubi. Dar vai! cum ar putea făpturile născute din nefericire să nu se teamă de orice vine de la alte făpturi născute din nefericire? Fiecare urăște pe celălalt pe muritorul care este el însuși. Zicală: copii, nu vă încredeți unii într-alții.
Și totuși, și totuși, există învățătura acelor minunați rabini hasidici care știau ce e iubirea, care știau cum se poate ajunge la ea, care ar putea să ne învețe din nou iubirea, dacă n-am fi noi surzi și orbi. Știința iubirii. Nici să-ți nimicești dușmanii, căci de fapt dușman nu există, dușmani avem numai din greșeală, nici să fugi de pe fața pământului, ci să-l cureți, adică să restitui oamenilor o conștiință trează. Să unești relativul cu absolutul, să redai orbirii încrederea într-o înțelepciune. (s.n. – M.M.-B.)

Eugen Ionescu
(Jurnal în fărâme (trad. I. Bădescu), Humanitas, pp. 140-141)

(…)
Oamenii lui Ahillas l-au primit în luntre, iar Pompeius s-a întors către soția sa și către fiul său și a rostit versurile lui Sofocle:

Cine pornește spre tiran,
Este sclavul lui, chiar dacă se duce liber

79. Zicând aceste ultime cuvinte către ai săi, a pornit. Și fiind mică distanța de la triremă până la uscat, de vreme ce cei care pluteau împreună cu ei în luntre nu-i adresau nici un cuvânt prietenesc, Pompeius privind spre Septimiu, i-a zis: Nu cumva tu mi-ai fost tovarăș de arme și acum te recunosc? Acela a făcut doar un semn din cap că da, dar nu a spus nici un cuvânt și nici nu s-a arătat prietenos. Producându-se iarăși o mare tăcere, Pompeius avea un cuvânt scris de el însuși într-o carte mică, de care avea să se folosească în fața lui Ptolomeu și a început să-l citească. Cum s-au apropiat de uscat, Cornelia, împreună cu prietenii lui Pompeius, plină grijă pe triremă, nu-și dădea seama de ceea ce avea să se întâmple, pentru că vedea că sunt mulți ostași ai regelui care așteptau debarcarea chipurile spre a-i face cinste și a-l întâmpina În acest timp, Pompeius luase de mână pe Philippus, pentru ca să se ridice mai ușor, Septimius primul îi dă pe la spate o lovitură de sabie, după el au scos sabiile Salvius și apoi Ahillas. Iar Pompeius, trăgându-și cu amândouă mâinile toga pe cap, nerostind nici un cuvânt nedemn de el și nefăcândnici un gest, ci numai gemând, a rezistat cu tărie la lovituri.
Trăise cincizeci și nouă de ani, sfârșindu-și viața cu o zi după data nașterii.
(…)

Plutarh
(Pompeius în Vieți paralele (trad. N. I. Barbu), vol. IV, ed. Științifică, 1960, la pp. 321-2)