308 citiri

Dreptatea ca virtute este…

Înainte de a edifica arhitectura conceptului de dreptate, Aristotel evidențiază legătura firească dintre virtute și practicarea virtuții. Nu este de ajuns ca actele îndeplinite în conformitate cu virtutea „să posede în sine calitățile respective pentru a fi înfăptuite”; mai trebuie ca acela care acționează „să o facă într-un anume fel: mai întâi, fiind conștient de ceea ce face, apoi având o intenție precisă și anume de a săvârși acel act în conformitate cu virtutea, iar în al treilea rând, înfăptuind acel act cu o fermitate de neclintit”. Numai astfel, „orice virtute, în calitatea sa de virtute, perfecționează pe cel care o posedă și opera sa”. Numai cel care practică virtutea „ar putea deveni un om virtuos”. În acest context, dreptatea ca virtute este „dispoziția morală datorită căreia suntem apți de acte de dreptate și datorită căreia le înfăptuim efectiv sau dorim să le înfăptuim”. (V. Stoica, Despre dreptate și imaginația juridică, JURIDICE ESSENTIALS)

Back To Top