„Moartea este un episod care ne zdruncină din temelie. Suntem profund afectaţi de încetarea din viaţă a unei fiinţe umane şi ne este imposibil să ne imaginăm că o entitate fizică atât de complexă în care investim timp, emoţii şi speranţe, poate trece din existenţă în neexistenţă”. Se naşte, prin urmare, o situaţie confuză (numită „de jale”) şi de neînţelegere a morţii care, cu totul, spulberă aşteptările noastre şi provoacă o stare de frică, mai exact de aprehensiune, descrisă, semantic, ca o teamă, nedesluşită, pe un mare fond de durere. Conjunctural, ne însuşim o atitudine specială faţă de cei morţi, „aproape una de admiraţie, ca pentru o persoană care a realizat o faptă măreaţă. Evităm orice fel de critici şi trecem cu vederea orice greşeală făcută de persoana respectivă – de mortus nil nisi bene dicendum. Această atenţie acordată mortului, afecţiune de care el nu mai are nevoie, este mai importantă pentru consolarea noastră decât, spre exemplu, faptul de a şti adevărul despre persoana respectivă. Psihanalitic, se spune că în cazul străinilor sau duşmanilor, moartea este acceptată fără şovăire, iar faţă de moartea celor dragi putem avea sentimente ambivalente, adică în paralel cu ţinuta de preţuire, manifestăm „o mică ostilitate care duce la dorinţa de moarte inconştientă”. (A. Maglas, P. Perju, Respectul datorat persoanei şi după decesul său, în concepţia Codului civil român, publicat în Studii si cercetări juridice nr. 4/2021, disponibil și [Online] aici)