Mediul privilegiat, în care toleranţa îşi găseşte locul, e unul al diferenţelor greu conciliabile, al inegalităţii politice şi sociale, al tensiunii dintre bine şi rău. (…) A nu exclude ceea ce nu te include, a permite celuilalt să fie altfel, ba chiar, în anumite limite, să greşească, a trata în chip acomodant diversitatea nesistematizabilă a părerilor, convingerilor şi moravurilor, a nu înlocui persuasiunea prin constrângere – iată exigenţele toleranţei, «onorabilitatea» ei în ambianţa, fatalmente impură, a vieţii publice cotidiene”. (A. Pleşu, Toleranţa şi intolerabilul. Criza unui concept, Ed. LiterNet, Bucureşti, 2005, p. 14. apud. C. Nicolescu, Modele familiale non-tradiţionale în arhitectura Codului civil român. Despre (in)toleranţă normativă şi socială, publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 3-4/2021, disponibil și [Online] aici)