Dar dreptatea nu este doar una dintre virtuți, ci este, cum spune filosoful (Aristotel) într-un limbaj poetic, „suverană a virtuților, mai strălucitoare decât luceafărul de seară, mai strălucitoare decât luceafărul de zi”, citând totodată un proverb „dreptatea concentrează în ea întreaga virtute”, pentru ca apoi să adauge: „Dreptatea nu reprezintă o parte a virtuții, ci virtutea în întregime…; nedreptatea nu este doar o parte a viciului, ci viciul în întregime”. Un motiv special justifică această poziție a dreptății ca suverană a virtuților: „cel ce o posedă face uz de virtutea sa și în favoarea altora, nu numai pentru sine”. Iar apoi, Aristotel reia și întărește această idee: „Dreptatea este singura dintre virtuți ce face un bine pentru altul, manifestându-se în favoarea altuia”. Este punctul în care dreptatea ca valoare morală se întâlnește cu dreptatea ca valoare juridică.
(V. Stoica, Despre dreptate și imaginația juridică, JURIDICE ESSENTIALS)