Dacă un mediu familial echilibrat şi armonios conferă minorului premisele unei dezvoltări sănătoase, sub toate planurile, unul dezechilibrat şi conflictual constituie opusul, putând conduce, în funcţie de intensitatea conflictului, durata acestuia, vârsta minorului şi gradul de expunere la conflict, la întârzieri în dezvoltarea cognitivă, la probleme de comportament, dificultăţi de relaţionare, probleme şcolare, conflicte de loialitate, accese de furie, dezvoltarea de forme de ataşament nesigure, la depresii, stări anxioase, replicarea de către minor la maturitate a tipului de relaţie disfuncţională la care a fost expus ş.a. (…).
Divorţul înseamnă ruptură, separare, pierdere şi împărţire (…). De aceea, este mai mult decât recomandat ca părinţii să găsească resursele psihologice şi emoţionale necesare pentru a pune capăt relaţiei lor printr-un consens care să implice pentru viitor prezenţa activă a ambilor în viaţa minorului şi să producă consecinţe cât mai puţine asupra legăturilor parentale (…).
Cum însă raţiunea este estompată de multe ori pe fondul emoţiilor negative intense, nu puţine vor fi situaţiile în care, în bătălia judiciară, orice compromis devine imposibil de obţinut, iar dezideratul ca soţii să ajungă la o înţelegere raţională şi echilibrată, iluzoriu, îndeosebi atunci când la mijloc se află copii. Din acest punct de vedere, existenţa copiilor amplifică şi complică disputa judiciară, cu toate că preferabil ar fi tocmai opusul. (L. C. Neamţ, I. Ilieş Neamţ, Stabilirea locuinţei minorului în cazul în care părinţii nu convieţuiesc. O analiză juridico-psihologic, publicată în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2018, disponibilă [Online] aici și aici)